2015 florin opran Abandon implacabil

Te plimbi stingher pe țărmul mării
și-ți scalzi privirea-n clipocitul apusului,
unduit pe linia vagă a orizontului.
Vântul îți netezește șuvițele de păr umezite,
prelingându-ți-le jucăuș pe frunte.

Inspiri adânc aerul sărat, eliberat de valuri
cu zbateri spasmice, în pieptul tău pătruns
de tremurul mării și de foșnetul gândurilor
ce îți îmbrobodesc fruntea… fără răspuns.

Respiri temător, tremurător… adierea
orizontului, zâmbind stolurilor de păsări
ce îți poartă, în depărtare, singurătatea
şi te oprești într-un suspin, cuprins de fiori.

Îți scalzi degetele picioarelor în nisipul fin,
răvășit în răstimp de-al valurilor chin,
te apleci și îți culci capul în acel cuib umed
şi molatec care te îmbrățisează, rânced,
în corpul său fărâmicios, cald, calin…
Te culci pe spate, privind cerul senin
şi corpul abia-ntrezărit al unei luni sângerânde.
Sângerezi și tu cu ea, fără putinţa de a plânge,
lăcrimând lacrimile ce-ți împovarează, fumegânde,
sufletul, cu haloul său de speranță ce se stinge…

Te oprești într-un suspin. Privirea ta rătăcește
tristă, în nemărginirea înserării, pierzându-te
în freamătul liniștitor al valurilor spumegânde.
Închizi ochii. Nu mai ai ce vedea pe cer,
în seninul apăsător, în care visele îţi pier.

Te lași pradă auzului ce îți presară frânturi
de culori sub pleoapele amorțite de gânduri
ce-ți străjuiesc, cu sfială, noaptea, neîncetat.
Începi să respiri adânc, sacadat, precipitat,
în timp ce simți pe gât o răsuflare caldă
cum te adulmecă timidă, și inima-ţi tresaltă…

Recunoști parfumul înțepător de magnolie
și îl lași să te pătrundă, cu melancolie,
mușcându-ți buzele de emoție
și abandonându-te şoaptelor rătăcite
în obscurul gândurilor tale:
“mă scurg departe…”
îți spun şoaptele
sărutandu-ți lobul urechii
cu adierea moale,
fatală… a înstrăinării.

Auzi pașii răvășind în urma lor nisipul,
aruncându-l nepăsătoare peste corpul
ce îţi zace înțepenit, tot mai adânc încarcerat
în apăsarea sfâșietoare a nisipului ud,
din care întrezăriseşi cândva o scăpare.

Șoaptele se înmulțesc în jurul tău… te chinuiesc!
Imagini vii îți îmbracă amintirile și îți răsucesc
culori crude în globul ochilor, pe neașteptate,
de parcă pleoapele tale încleștate
s-ar lupta să îi zdrobească
sub apăsarea lor încordată.

Culorile se scurg în inima ta, zvâcnind
cu transparența unor cristale de venin,
împovărându-ți pieptul cu textura lor tăioasă.
Șoaptele revin, dinăuntrul tău, cu chicote străine
și nepăsătoare ce se tăvălesc frivole şi haine
sub pleoapele tale încleștate-n spasme caudine.

Simți adierea înmiresmată ce le îmbracă corpurile
cu o bucurie nestăvilită ce le inundă mișcările…
se îndrăgostesc chiar acolo, în vecinătatea inimii tale
răscolite de vuietul tânguitor al pustietății moarte
ce te-mbrățișează, în negura ei, pentru eternitate.

Te obișnuiești cu ele în intimitatea-ţi maladivă.
Un răcnet îți sfâșie pieptul, fără să-l fi bănuit vreodată
prizonier înăuntrul tău, stingându-se răgușit
într-un plânset crud, clocotitor, nedesluşit.

Nisipul îți îngropase cu totul chipul,
iar lacrimile se rostogoleau năvalnic
spre interior, otrăvindu-ţi sufletul
cu un pustiu apăsător şi jalnic.

Ai încetat să mai vezi,
ai uitat să mai auzi,
ai rămas privat pe veci
de aroma magnoliilor primăvăratice
care îți însoțiseră gândurile letargice.

Petalele decăzute îți ung, însă, buzele
cu gustul lor amețitor de iubire,
anesteziindu-ți durerea, amăgitor,
cu un fior de speranţă, pătrunzător…

Deschizi, naiv, buzele și te îneci cu nisipul
ce îți pătrunde-n gură, sufocându-te lent.
Groapa îți era deja săpată de vântul
ce-ţi pustiise inima cu un dor violent…

Rămâi veșted si nemișcat în așteptări pustietoare,
sub noaptea plină de stele și scâncete visătoare
de îndrăgostiți, îngropat sub o pătură grea de nisip…
Câteva degete îți rămân, țepene, la suprafață,
amintind de prezenţa ta disipată-n ceaţă…

Chicotele se îndepărtaseră înainte ca slujba
tânguitoare a mării să înceapă să te plângă.
Anticipaseşi cândva, la capătul șoaptelor:
“timpul se scurge…”. Zâmbiseşi fad fatalității
și îți culcaseşi capul în nisip, hotărâtor,
chemând în sufletul tău liniștea nopții.

Disperarea ţi se citea în ochi, în fiecare clipă
de abandon, însă zâmbetul rece era masca pe care
viața ți-o hărăzise dintotdeauna, pentru a-ți ascunde
suferinţa interioară ce îți împovăra buzele
cu blestemul implacabil… pe care îl trăiai în tăcere
pe când corpul îți era deja înțepenit de durere…

Sărutul ei îți îmbrățișă degetele cu lacrimi tardive de iubire,
și privi în urmă, şoptind cuvinte neînțelese de-amăgire.
Începu apoi să scormonească nisipul, în căutarea ta…
cu incantații de iubire răbufnite din obscuritatea
unui suflet pribegit în rătăciri dureroase… pustietoare,
nebănuind că a dezgropa chipul unui îndrăgostit
este un sacrilegiu ce nu trebuie niciodată-nfăptuit!

Notă: Abandon implacabil, 12 ianuarie 2005.
Text reconstituit în data de 29 martie 2015.
Autor: Florin Opran.