Da-mi un Like pe Facebook
Site Statistics
- Users online: 0
- Visitors today : 1
- Page views today : 1
- Total visitors : 42,620
- Total page view: 58,051
Cum barca lunecă pe ape,
purtată-n timp, printre suspine,
privesc în urmă, de departe,
din negură, la zări senine.
Mă întreb, tot mai frecvent,
într-o lume de absență
de ce n-ai fi indiferent?
De ce-ai rămâne, în aparenţă
un om cu aer deferent
când toat-egale-s în esenţă,
Toamnă gri,
tu știi
să vii
în suflete pustii…
Ce este gândul călător
ce-şi duce cântul de amor,
în vânt, uşor, purtat în zbor,
pe note’ncete, care dor…
Dumnezeu rămâne
un normativ social,
fără a mai deține
nimic spiritual.
Alaltăieri te-am zărit printre gene,
ca o licărire blondă-n somnul mării,
conturată-n undele-i fumegânde,
suflând gândurile mării caste,-n vele…
Cu o zi-nainte de a muri voi trimite o scrisoare,
către Dumnezeu, în care-i voi scrie c’aștept cu nerăbdare
să îl cunosc și să schimb câteva vorbe la-ntâmplare,
cu El, despre viața-mi toată, trăită iluzoriu, cu înfiorare.
Când vraja dispare rămân doar chipuri obosite,
ochi stânjeniţi de apăsarea unei lumi plenare,
visuri şi lacrimi irosite-n tăceri barbare.
N-am știut vreodată ce-aș putea schimba c-un gând,
n-am știut de ce tristețea reapare doar visând
în măsuri de clipe scurse din suflare în pământ,
dar aș trece mai departe, printre toate, șuierând
ca un vifor, în bătaia… morilor de vânt!
Din ochii tăi, iubire,
storc… o lacrimă de jar,
și-n vise şterse de-amintire,
m-aștepți, la umbra unui far…
Îţi fac ghirlande din lumina lunii,
împletite-n păru-ţi dezvelit, de aripi,
zbătând în sufletu-mi ca vântul nopţii,
ca scânteierea-ți vie a ochilor albaștri.
Când ideea plină de incantaţii tâmpe
se va rostogoli în cadenţa unei picături uleioase de ploaie,
când susurul netulburat al unei ape
îşi va plimba undele prin vadul tenebru-nourat de văpaie,
Îmi place gura ta, iubire,
Cum se opreşte-n-amorţire,
Prelinsă-n arce,-n-adâncire,
când tace!
Ceasul trece,
ora vine;
Lacrimi pline
or să-nece…
tot amarul
din cuvinte,
Gândurile-mi curg năvalnic
prin albii, săpate psihotic,
de-o societate-aberantă,
în mintea mea damnată.
Viața o văd în culori dure,
schițată, desconsiderată
de tipare mentale absurde,
de care inima-mi este-nchistată.
Într-o zi mă voi întreba, stingher,
unde mi-au pierit visurile, chipurile,
ce le-am bănuit cândva la fel
cum au născocit-orizonturi zările…
Unii n-au să știe vreodată
Ce-a-nsemnat o poveste-cândva,
Într-o lume de-altădată
Ce se-agita în nepăsarea sa.
În valuri mi s-au risipit corăbiile
Plecate-n dimineți de mai splendide,
Alungând din vis, în flăcări, nebuniile
Ascunse pe după măști perfide,
Amețitoare…
Lumea-mi pare acum
Scufundată-n stropi de scrum.
Cerul se aruncă spre noi
Cu averse rătăcite de ploi
Vaduri line-mi poartă somnul
spre apusuri pelerine,
ticluite-n-anotimpuri,
perindate-n orizonturi
Oamenii trăiesc, adesea, o viaţă întreagă negându-şi vocaţia, aspiraţiile, dorinţele…
O vreme am fost şi eu unul din acei oameni, aspiraţi de curentul pragmatic al vieţii. Însă… poate că era inevitabil să îmi amintesc de acea parte a mea…
Navigând prin cotloanele trecutului, am regăsit versuri scrise de mine acum mult timp. Şi lăsate acolo, în calculator, să fie uitate.
Am decis să adun toate aceste texte într-un volum. Un volum de versuri şi proză. Un volum jurnal, ce acoperă aproape 15 ani de trairi personale.
Continue Reading...
Ultimele comentarii