Stingerea

Mă uit la piatra de mormânt
şi mi-este dor de tine.
Și simt cum plânge lumea lor
şi sufletul din mine.

„-A fost !” se-neacă-n plâns
„-Ce-mi pasă mie, Doamne?
de-a fost, ori va să fie ?
Îl plâng ! Atât ! Merg înainte !”

„-Și te-a iubit”, îmi spune mie,
rupând din șir de gânduri negre,
„Păcat că nu-i acum aicea,
sa-l vezi vorbind de tine,
păcat că-n lungi suspine
s-a dus, neștiind că piere !
În lumea celui Mare…
în lumea celor Sfinte…
în lumea vieții’eterne…
e poate,… tre’să fie…
e sigur mult mai bine !”

„-O fi ! de e să fie
şi de nu e,… tot aia e!
Nu-mi pasă nici de viață,
nu știu ce este moartea,
doar clipa mă invită
în tihna ei ascunsă,
să fiu al ei cu totul,
eu azi, iar mâine altul…”

Și lumea tace. Tac și eu.
şi freamătul se-ntinde
în crengi uscate de stejar,
ce-și poartă-n umbră, frunza,
pe un imens altar.

Topită-n ceața morții,
cuprinsă de paloare,
se stinge lumânarea,
se sting, încet, cu toții.

Notă : Stingerea, 25 mai 2002, poezie cuprinsă în cartea de versuri – Destin liric