Voci eclectice


voci-eclectice

Te trezeşti la șapte fix, îţi faci un duş rece şi înghiţi două ouă crude,
ajungi la birou, prea obosit pentru a mai iubi ceva pe-această lume
şi evadezi în cotidianul de la radio : “Goood morning, aici DJ Sorrow!
Astăzi vom aştepta cu încleştare să ni se schimbe viața… tomorrow,
și vom asculta câteva melodii din cele care ne-au lansat timpanele… în aer,
într-o noapte-n care era bine să fi dormit, măcar pentru a nu o revedea,
la lumina orbitoare, ce ți-a dezvăluit banala scorpie de după perdea…”

La ora 12 te trezeşti din nou, de această dată la tropăitul tumultos al paşilor.
Vei murmura în gând: “S-au trezit şi alţii… îmi voi pierde urma-n lumea lor.
Poate vor catadicsi să tacă, vor uita de mine şi mă vor lăsa să adorm la loc.”
Şi aşa îţi va fi trecut tinereţea, într-o continuă așteptare, fără să fi trăit deloc.

Care tinereţe? Când ai avut timp să trăieşti aşa ceva,
când mereu atenţia ţi-a fost distrasă de altceva?
Iar acum te simți, fără-ncetare, plictisit,
ceea ce, cândva, ți-ar fi părut de neînchipuit…

Cu timpul, tot mai des te găsești întrebându-te
ce vei fi făcând în anii pe care-i mai ai de trăit,
și iei pauze scurte, din existența-ți mediocră, poticnindu-te
în teribilul rest ce ți-a mai rămas de supravieţuit.

Dacă a trecut clipa în care ai fi vrut să revoluţionezi lumea,
vei fi fost și tu lăsat în rezervă, trecându-ți vremea!
Ironia este că ai căutat întreaga-ți viaţă o cauză,
ai ocolit să-ţi asumi vreuna, cu o sporadică emfază
şi le-ai digerat, pe fiecare, trăind fără speranță.
Într-un târziu, punând lucrurile în balanță,
realizezi că esti un produs eclectic al unei societăţi
compuse din fragmente alternative de realități,
printre care, invariabil, rătăcesti cu un imens regret
purtat în suflet, în secret, vânzându-ți sufletul pe orice preț.

Din când în când te bați cu pumnii-n piept și zbieri:
„Pe Tine, Doamne, Te-aş părăsi de un milion de ori,
și, măcar pentru a-mi găsi alinare, pe-ale vieții cărări
te-aș căuta-ntr-o continuă negare, propunându-ți un pact:
fă-mă să cred în Paradis, şi te voi urma până-n Infern!”

Uneori îți culci capul liniștit și te cufunzi în visare,
și vezi cum soarele se pierde în ceaţa adumbrită a orizontului,
pământul, scufundat în mocirle funeste, semănând tăcere,
iar șoapte de groază stingându-se în cursul fatidic al gândului…

Te trezești cu ochii împăienjeniți, rememorându-ți visul în tăcere:
„Am încercat să-mi urlu groaza pe când cerul pogora asupra pământului,
iar păsările-şi purtau aripile pârjolite către noroiurile funeste ale orizontului.
Răcnetul mi s-a stins în pocnetul apocaliptic al tunetului
ce purta, în vânt, cenuşa vieților noastre, spre-un soare negru, asurzitor…
Din colţuri încremenite ochi întunecaţi şi-au precipitat durerea
în gemete crude şi-ncercări zadarnice spre a evada din suflarea morbidă a aerului.
Pe pielea arsă, adierea vântului îmi brăzda, usturătoare, lacrimile-mi înăbuşite,
moartea era implorată să curme strigătele sufocate în rătăcirea întunericului,
iar trupul mi se topea, sfârâindu-mi porii încrustaţi în sânge.
Nu ştiam că moartea poate să doară atât de multe clipe de neconștienţă…
Nu mai exista, pe lume, nicio picătură de luciditate;
suflete agonice se rugau doar să fie lăsate să plece…”

Te prăbușești, sătul să tot scormoni
în sufletul tău acrit de trecerea atâtor ani:
„Mi-am populat lumea doar cu temeri!
Nici nu mai cred în oameni, ci doar în demoni…
căci visele-mi ascund inefabila-mi laşitate
de a mă sinucide, cu o fărâmă de deminitate!”

Și parcă o voce-ți șoptește:
”Îngroapă-ţi visele deșarte
într-un somn adânc.
Nu e loc de ele niciunde
pe acest pământ!
De vrei a fi,
în scurta-ți viață, fericit,
rămâi supus
tiparului impus,
până la sfârșit.”

Și te opui cu indignare:
„Până la sfârşit?
Sfârşitul e departe…”

Și simți cu-nfiorare
cum răscolește trist
în sufletu-ți o întrebare:
„Cât mai durează oare?
E totul doar un vis;
din gândul meu s-a stins
de mult timp, cutezanța,
dar nu durerea și speranţa!
Îmi duc, ca orișicine,-n viaţă disperarea,
cerșind divinității îndurarea:
De ce nu piere-odată?
Oh! Doamne, fă-o să sfârşească!…”

Notă: Voci eclectice, 19 noiembrie 2003 – 6 decembrie 2003.
Poezie reconstituită în anul 2014.